Dor de Eminescu...

    

     Activitatea desfăşurată, ,,Eminescu - arc peste timp'', activitate de comemorare a poetului naţional, este inclusă în cadrul proiectului judeţean ,,Cartea, prietena mea'', având ca parteneri Biblioteca Comunală Constantin Daicoviciu, Şcoala Gimnazială Sacu şi Şcoala Gimnazială Zăgujeni.

    Biblioteca Comunală Constantin Daicoviciu, prin persoana doamnei bibliotecar Ileana Daia Minescu, ne-a fost gazdă şi ne-a primit cu mult drag, oferindu-ne mijloacele audio-vizuale necesare desfăşurării acestei activităţi. Atmosfera a fost de sărbătoare, elevii simţindu-se între cărţi asemeni unor mici poeţi, dezvăluindu-şi cu timiditate aptitudinile artistice (interpretare, desen, colaj, recitare) pe parcursul unei ore şi jumătate.

     Ne dorim ca acesta să fie începutul unei colaborări frumoase şi cu cât mai multe activităţi desfăşurate în incinta bibliotecii comunale, mai ales că aceasta se află în curtea şcolii noastre. 

prof. Chereş Simona
 

Eminescu - slideshow

      Eminescul nostru cel de toate zilele şi din toate locurile…Peste tot pe unde au trecut paşii Luceafărului, au lăsat urme din pulbere de stele.
     Au trecut peste o sută douăzeci şi patru de ani de când Eminescu pare a nu scrie. De la Eminescu orice rând, orice gând poate ascunde o scânteie de cer! “Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar…” Oare care alte cuvinte reflectă mai bine întreaga existenţă a geniului neînţeles a marelui nostru poet naţional?
      Au trecut peste o sută douăzeci şi patru ani de când Eminescu nu mai trece „pe lângă plopii fără soţ”. Atunci când trecea nu îl cunoştea draga lui iubită, azi, dacă ar trece, n-ar mai fi om din neamul lui să nu îl cunoască…De ce? Pentru că Mihai Eminescu este numitorul comun al sufletului poetic al neamului românesc. Eminescu e născătorul nostru de gânduri care ne-a învăţat un grai al minunii: ”limba Eminescu”, fără de care multe ar fi rămas şi ar rămâne neînţelese .
      Au trecut peste o sută douăzeci şi patru ani de când, după ce şi-a revărsat toată comoara de scântei ale minţii lui nepereche peste lume, lui Eminescu i s-a îndeplinit dorul de a trece dincolo „în liniştea serii”. Dar de atunci, în loc să se odihnească undeva, ”la marginea mării” în tihnă, răsare noapte de noapte pe bolta culturii române, întrecând în strălucire toate stelele. Nu are parte de repaus şi e bine. E soarta nemuritorilor.
      Au trecut peste o sută douăzeci şi patru ani de când respirăm Eminescu şi fruntea ne-a crescut ca a lui pe când îl citim, creştem cu Eminescu şi vom mai creşte mulţi de ani, dar nici unul dintre noi nu va ajunge la înălţimea lui, acolo sus, ”a Luceafărului”. El va rămâne în veci Unicul ”Luceafărul”. Eminescu e darul Providenţei făcut românilor. Pentru miile de uşi ale miilor de ani ce vor mai veni, românii au o cheie cu care vor „deschide” veacurile şi vor intra în ele cu fruntea sus, cu frunte de „luceafăr”. Avem în Eminescu paşaportul fără dată de expirare al românilor, spre viitor! 
     Peste tot pe unde au trecut paşii Luceafărului, au lăsat urme din pulbere de stele...